Când mă gândesc la mine copil, am mereu aceeași amintire clară.
Văd un pom imens, cu o coroana bogată, de un verde intens, în fața porții de la intrarea unei case mici, de țară, albe, cu 4 stâlpi de ipsos împletiți pe prispa casei. După mărimea coroanei, e un arbore foarte bătrân. La baza tulpinii, pe un preș colorat stă un copil înconjurat de câteva jucării de cârpă. Copilul răsfoiește cu o mână o carte aproape ruptă din care nu știe încă să citească, pentru că e prea mic, iar cu cealalta mână mângâie un pui alb de cățel.
Copilul acela sunt eu.
Am crescut la umbra acelui copac, făcea parte din viața mea, îl salutăm dimineața și îi spuneam „Noapte bună” seara. Când am crescut mai mare, am plecat la oraș și am lăsat în urmă prietenul meu umbros și rămuros. M-a așteptat statornic să mă reîntorc în casa bunicilor în fiecare vară. Timp de 17 ani. Și nu m-a trădat niciodată, era mereu acolo pentru întâlnirea cu mine, cu un copil pe care aproape-l adoptase în lumea lui verde și tăcută.
Anii au trecut…bunicii au plecat și ei în alt univers, spre altă lume, iar copacul meu cu coroana imensă a ajuns lemn de foc imediat după ce am vândut casa copilariei. Cei care au cumpărat acolo nu au lăsat în picioare nici un pom, nici din fața porții, nici din curte și nici din livadă pentru că aveau nevoie de cât mai mult teren pentru grădină. Din asta trăiau. Nu am avut ce să fac, nici măcar putere să plâng nu am avut. Au tăiat pomul copilariei mele și au făcut să crească în mine o revoltă uriașă, mai mare decat uriașul meu verde, ca în fața unei nedreptăți imense în fața căreia nici eu, adultul și nici prietenul meu drag nu ne-am putut apăra.
Și așa, arborele meu, care părea că mă înțelege, mă iubește și mă protejează a dispărut.
Pur și simplu nu mai era. Îmi treceau prin minte imagini amestecate, când soarele ardea cu putere în zilele toride de vară și mă chema sub umbra lui protectoare…sau ploile repezi de vară când mă adăpostea sub frunzișul lui des. Și de câte ori nu i-am îmbrățișat tulpina și am simțit acel ceva care trecea prin scoarța lui bătrână către mine – iubirea necondiționată. Anii au trecut și pentru mine iar respectul pentru copaci și relația mea de prietenie cu arborele meu drag a rămas doar o „toană” de-a copilăriei….
Și asta pana într-o zi când, adult fiind, mi-a căzut in mână o carte excepțională despre ființele inteligente din natură și implicit, despre arbori. Cartea se numește « Spiritele naturii și ființele inteligente din natură » scrisă de artistul sloven Marko Pogacnik. V-o recomand.
Acesta demonstrează cum fiecare copac are propriul lui suflet pe care acesta-l numește « faun » și despre care el spune că « la un copac sănătos este ca o energie în spirală, ce-i înconjoară tulpina, ramurile si rădăcinile, până în profunzimea planetei. în cazul unui pom suferind, de exemplu în cazul unui tei cu varful retezat, Marko scrie „pentru a putea ilustra suferința faunului, vreau să fac o paralelă istorică. Romanii au inventat metoda perfectă de crucificare, unde victima rămânea în viața pentru a-și îndura suferința pentru cel puțin 3 zile. Situația bietului faun este exact ca aceea a unui om crucificat. Rădăcinile enorme erau încă intacte și trimiteau valuri de forță vitală spre trunchi. Dar în sus, vârful lipsea și nu putea prelua aceasta forță. Așa că valul de energie se prăbușea din nou spre rădăcină, ca o greutate apăsătoare ». Câtă suferință pentru un copac !
Acesta carte mi-a zguduit din temelii fermitatea unei maturități iluzorii bazată pe conceptele „științifice“ învățate la școala și exersate în societate și-a mi-a reconfirmat că relația mea cu arborele copilăriei mele nu a fost nici întâmplătoare și nici o toană de copil rebel.
Astăzi am ales să vă împărtășesc câteva lucruri despre copaci, având în suflet închisă această amintire vie care mi-a amprentat întreaga viață. Pentru că, nu-i așa, nimic nu este întâmplător. Nici faptul că te afli acum aici și citești aceste rânduri.
Ceea ce numim arbori este ceea ce se vede în exterior.
Ceee ce ne ține umbră, ne dă oxigen sau ne hrănește cu fructele lor. Partea din exteriorul copacilor este, din păcate, și partea care suferă cel mai mult și în tăcere, fără să se poata revolta, atunci când oamenii le scrijelesc cu cuțitul scoarța, le rup crengile fără rost sau îi taie fără mila.
Dar să revenim la copaci. În afară de ceea ce se vede în exterior, coroana copacilor, există o parte foarte importantă a pădurii care se afla în interiorul pământului și anume rădăcinile. Sunt rădăcinile vieții pe pământ.
Rădăcinile copacilor ajung să se intersecteze unele cu celelaltele, reușind astfel ca aceștia să comunice între ei, printr-o adevărată rețea interconectată.
Copacii au familii
Ca și oameni, copacii au familii. Există un copac-mamă care comunică cu toți copăceii–copii prin intermediul rădăcinilor. Nu, nu este ficțiune. S-au cercetat aceste aspecte ale comunicării dintre copaci. Aveți mai jos un material extraordinar despre felul în care comunică copacii și dați-vă voie câteva minute să vedeți cum dedesubt pădurea are propria ei rețea de internet dacă vreți, prin intermediul căreia comunică. Inteligență ? Aș spune mai mult decât atât. Profesor Suzanne Simard de la Univeritatea British Columbia a studiat mult viața copacilor și a sintetizat în câteva minute concluzii incendiare.
Copacii au propria lor limbă
Copacii au sentimente. Au emoții printre care se numără și teama. Pentru că au propria limbă există prietenie între copaci. Datorită conexiunilor lor prin rădăcini, există cupluri printre copaci. Unii sunt ca niște cupluri vechi, care au grijă unul față de celălalt și interacționează constant comunicând prin rădăcini. Tot profesor Suzanne Simard de la Universitatea British Columbia vine cu toate argumentele.
Acordă-ți doar 4 minute ca să înțelegi acest miracol de lângă noi.
Copacii au prieteni
Copacii nu sunt în concurență unii cu alții, spre deosebire de noi, oamenii. Deci pe acest subiect avem multe de învățat de la ei. Mai mult decât atât, copacii se ajută unii pe alții. Cum ? Dacă un copac este invadat de insecte, se anunță imediat unii pe alții prin rețeaua de comunicare construită prin rădăcini.
Copacii au memorie
Chiar și butucii de lemn care nu ne mai spun nimic, sau sunt acoperiți de mușchi, sunt vii. Ei fac parte din generația străbunilor pomilor care sunt acum falnici în pădure.
Concluzia vine de la sine: fără copacii noi nu am fi putut supraviețui pe Pământ.
De ce?
Pentru că Neanderthalienii si apoi Homo Sapiens s-au folosit de pădure pentru:
- Unelte de vânătoare – sulițe, arcuri, săgeți.
- Adăpost și mediu de furnizare al hranei – fructe, semințe, rădăcini și vânat.
- Combustibil pentru foc, focul însemna viață.
- Evoluând, omul a început să călătorească, a construit poduri să traverseze ape, a inventat roata de lemn și a construit apoi căruțe și trăsuri, bărci, corăbii, tot din lemn.
- Primele locuințe de tip case s-au realizat exclusiv din lemn.
- Omul și-a descoperit emoțiile, a descoperit muzica și a creat instrumentele muzicale, tot din lemn – amintim doar fluierul, naiul, vioara, cobza, chitara, pianul.
- Saltul uriaș la nivelul intelectului a atras după sine scrisul, cititul. Așa am început să folosim hârtia care se obține ghici cum? Tâind copaci.
Este clar că pădurea a fost sacrificată pentru ca omenirea să supraviețuiască și să evolueze pe această Planeta.
Mai e nevoie de acest sacrificiu și astăzi? Nu avem acum alternative tehnice ca să putem înlocui cu succes lemnul? La gradul nostru de evoluție tehnologică mai e nevoie să ne încălzim omorând pădurea? Să construim „case ecologice” din lemn ? Să aruncăm hartia pentru că ne e incomod să o reciclăm?
Chiar e nevoie să distrugem singurul convertor natural de poluare cu CO2 in Oxigen, astazi, când poluarea cu CO2 e tot mai mare? Indiferență, comoditate sau nepăsare pentru care noi plătim factura, dar mai ale generațiile ce vor veni după noi?
Despre defrișările masive din România ce să mai spun?Să reamintesc cum a ars pădurea amazoniană anul trecut? Sau pădurea din Australia la începutul acestui an? Toate aceste aspecte fac parte din realitatea zilei de azi pe care nu trebuie să o acceptăm cu nepăsare, ci să înțelegem mai bine lumea în care trăim și cel mai important, să acționăm la nivelul nostru pentru a o salva.
CUM ?
Într-o societate bazată preponderent pe cerere și ofertă, pădurea se taie pentru simplu fapt ca există CERERE de LEMN. Dacă nu ar mai exista cererea, nu ar mai fi oferta, simplu. Deci soluția stă în buzunarul meu și al tău. Începând de azi eu nu mai cumpăr nici un produs obținut din lemn și nici din derivate ale acestuia precum hârtia. Poți face asta de azi ȘI TU. Există hârtie reciclată care înlocuiește cu succes hârtia. Există soluții alternative!
Procedând așa chiar de azi, gândul parșiv ce-mi dă târcoale precum că sunt o picătura într-un ocean și nu voi reuși nimic concludent, îl dizolv pe loc. Schimbarea începe cu mine și o amplific prin puterea exemplului.
Și mai mult decât atât, am să reciclez tot ce se poate recicla: hârtie, plastic, sticlă, metal la centrele de reciclare. Nu sunt foarte multe, dar sigur găsesc unul la îndemână. Eu am mai facut asta până acum și asta mi-a adus un sentiment clar de recunoștință pentru natura care ne oferă totul. Și culmea, am primit și câțiva bănuți pentru asta.
Scrie-mi și spune-mi dacă și tu crezi că ești schimbarea, că poți recicla, că poți face ceva în dreptul tău, chiar de azi. Să salvăm împreună pomii, pădurea, aerul curat și viitorul.